Principiile etice – între universalitate şi specificul profesiei

22-02-2015, by Mircea Leabu, category Ethics

(Sau între morala socială şi etica profesională)

În loc de introducere

Titlul acestei încercări meditative nu este creaţia mea. El s-a născut în retortele organizării ciclurilor de întâlniri „Reuniunile de vineri seara” de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată şi aparţine animatorilor acestora VM şi CD. Pentru mine a reprezentat o provocare, una în plus între cele pe care le-am avut de când inter-relaţionez cu filosofii moralei, respectiv specialiştii în etică aplicată. Cum, de regulă, nu mă eschivez în faţa provocărilor intelectuale (sau sportive, competiţionale), nu şi în faţa celor războinice (aşa m-am format de când eram elev şi student prin practicarea sportului şi participarea la olimpiadele şcolare, cam la toate disciplinele), m-am angajat şi de această dată. Dar nu despre mine este vorba aici ci de universalitatea, respectiv particularitatea principiilor etice. Aşadar să revenim la subiect.

Încercând să găsesc o logică a ceea ce ar trebui să abordez, mi-am dat seama că trebuie să plec de la o discuţie generală asupra moralei sociale, de unde subtitlul adăugat; care îmi aparţine. (Aşadar, m-am mai reabilitat din punctul de vedere al proprietăţii intelectuale.) Nu putem ignora morala socială, dacă ne propunem să analizăm eventuala universalitate a unor principii etice. Referirea la morala socială ar da sensul cel mai profund ideii de universalitate a principiilor etice.

Principiile moralei sociale

Aş începe cu o întrebare: există principii ale moralei sociale? Filosofii moralei ar putea considera întrebarea mai degrabă retorică, dar, dacă am face un sondaj de opinie, publicul larg ar răspunde foarte variat unei asemenea întrebări; iar răspunsurile ar ascunde nivelul de educaţie al respondentului. Situaţia este explicabilă într-o societate în care sunt uzitate zicale de genul: „Să moară (şi) capra vecinului”, sau „Găina vecinului ţi se pare curcă”, o societate ieşită dintr-o experienţă tragică a istoriei, în care facerea unui bine este mai degrabă o îndrăzneală, deoarece te temi că se va răzbuna (conform zicalei „Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti”). Iar aceasta în pofida faptului că avem în vedere o societate ai cărei membri se declară credincioşi în tradiţie creştin-ortodoxă, religie ale cărei precepte sunt în totală contradicţie cu zicalele laice amintite. Ei bine, aceste sfâşieri între baza religioasă şi „învăţămintele” laice (există şi pentru asta o zicală: „Să faci ce zice popa, nu ce face el”), la care se adaugă experienţa istorică nefericită, şi-au pus amprenta asupra moralităţii sociale pe care trebuie să încercăm să o recuperăm. Acest lucru se poate face cu condiţia ca emulatorii acestei redobândiri să fie intelectualii şi, de ce nu, clasa politică la nivelul căreia se mai întâlnesc şi intelectuali. Poate părea dură remarca şi deranjantă, dar trebuie să trecem dincolo de definiţia de dicţionar a termenilor intelectual, intelectualitate. Intelectualitatea trebuie înţeleasă mai degrabă ca o stare de spirit şi nu ca o posesie de diplome de studii. Un posesor de multiple diplome poate fi mai puţin intelectual decât un om cu studii medii obişnuit să gândească, să reflecteze asupra vieţii, să se raporteze cu înţelepciune la realităţile acesteia, să găsească soluţii la problemele sociale în faţa căreia este pus, fără să „calce pe cadravre”. Revenind la afirmaţia că intelectualii trebuie să se afle în linia întâi a redobândirii moralităţii sociale în România, trebuie să punctez că avem nevoie pentru aceasta de asemenea spirite, capabile să reflecteze corect asupra realităţilor, să se preocupe de găsirea soluţiilor de reaşezare a moralităţii în matca ei, să fie spirite generoase, să fie modele, să fie, mai degrabă, capabile să capete greutatea unor modele într-o societate împănată cu anti-modele.

Totuşi, nu acesta este scopul prezentului eseu, acela de a găsi soluţii în reaşezarea ideii de model într-un sistem axiologic firesc, nu răsturnat. Scopul este acela de a argumenta necesitatea principiilor atât în morala socială, cât şi în etica profesională. Apoi, de a vedea în ce măsură asemenea principii se caracterizează prin universalitate sau specificitate. Totuşi, între acest scop declarat (nu ştiu dacă va fi şi atins) care vizează atât morala socială, cât şi etica profesională şi cel al redobândirii adevăratelor modele sociale există o legatură: putem încerca găsirea acestor modele între profesioniştii de elită ai acestei ţări (şi spun din nou, chiar între politicieni) şi să găsim soluţiile pentru „afirmarea” lor ca atare, adică pentru afirmarea lor ca modele. Ar trebui să existe o dependenţă directă între ceea ce va să însemne un profesionist de elită şi intelectualism, dar asta reprezintă o altă discuţie care, iarăşi, nu este de interesul acestei meditaţii.

Fac din nou demersul revenirii la subiect. Voi pleca de la principiile definite pentru domeniul bioeticii, chiar dacă şi aici există concepte diferite: unul anglo-american[1] şi unul european[2]. Vom considera toate principiile definite în cele două abordări şi voi recurge pentru aceasta la denumiri întrucâtva adaptate scopului actualului text:

Principiul respectării autonomiei
Principiul facerii binelui
Principiul nefacerii răului
Principiul dreptăţii/echităţii
Principiul respectării demnităţii
Principiul integrităţii
Principiul respectării şi protejării vulnerabilităţilor

Toate aceste principii sunt considerate prima facie. Pentru etică – ce „nu este o disciplină legată de cunoaşterea umană, ci o disciplină a dialogului în care fiecare parte, conform propriilor convingeri, îşi exprimă punctul personal de vedere şi ascultă opiniile celorlalţi”[3], încearcând să le înţeleagă şi să le acomodeze (că aşa este moral, nu?) – caracterul prima facie al principiilor este un avantaj, deoarece prin aceasta ele nu sunt, nu trebuie considerate irefutabile. Principiile amintite mai sus operează în echilibre care sunt dependente de problema etică analizată. Asta nu înseamnă că se pierde semnificaţia discuţiei despre universalitatea sau specificitatea lor. Privite prin prisma acestei realităţi, universalitatea constă în faptul că principiile care ne interesează nu pot fi ignorate, indiferent de problema etică aflată în discuţie, iar specificitatea trebuie înţeleasă ca tip de ierarhizare la nivelul echilibrului impus de particularitatea demersului etic.

Aşadar, ne putem întreba: cele şapte principii, enumerate mai sus, operează la nivelul moralei sociale? Este evident că trebuie să opereze. Mai mult, efectele lor se întrepătrund şi se potenţează reciproc pentru dobândirea unei atitudini etice.

Principiul comportamentului autonom şi al respectării autonomiei (de la termenul grecesc „αὐτονομία”, care ar însemna, sugestiv propriile legi) a fost pregnant introdus în filosofia moralei de Kant. Tot el demonstrează universalitatea principiului autonomiei. Aici eu voi puncta doar că moralitatea unei acţiuni sociale ţine de respectarea principiului autonomiei. Cu toţii trebuie să ne bucurăm de libertatea de decizie legată de actele nostre, dar trebuie să ne şi asumăm responsabilitatea acestor decizii.

Principiul facerii binelui ar trebui, pentru un om normal, să însemne crearea unei stări de bine atât pentru cel care acţionează, cât şi pentru beneficiarul acţiunii. Este moral să doreşti să faci bine (dacă psihologic eşti normal) şi ai tot dreptul să te bucuri de binele făcut. Nu este acesta un ingredient al fericirii, care în viziune aristotelică[4] ar trebui să fie finalitatea acţiunilor, gândirii şi deciziilor noastre? A-ţi cultiva virtutea facerii binelui, nu poate fi un mod de a atinge fericirea?

Nu suntem însă întotdeauna în măsură să facem bine (deşi, între noi fie vorba, este preferabil să fii în ipostaza de a putea ajuta, decât în aceea de a avea nevoie de ajutor), aşa că o datorie morală înrudită, dar nesubstituibilă, este aceea de a evita să faci rău. Aici este nevoie de o conduită etică ce ar trebui să intre în reflex, deoarece implică o atentă analiză a actelor şi deciziilor noastre, astfel încât să fie evitată facerea unui rău chiar şi involuntar!

Pentru societăţile democratice, principiile dreptăţii şi al respectării demnităţii sunt principii de bază ale raporturilor sociale care vizează relaţia statului cu individul. Ar trebui să fie inerentă aplicarea lor şi în morala socială. Atitudinea nedescriminatorie, sub toate aspectele, trebuie cultivată, iar aceasta, alături de virtuţile facerii binelui şi nefacerii răului, atrag aplicarea principiului respectării demnităţii. Mai mult, dacă respecţi principiile facerii binelui şi nefacerii răului, te comporţi ca un individ integru şi, în acelaşi timp, respecţi integritatea celorlalţi. Toate aceste comentarii pot părea banalităţi, dar recuperarea moralităţii sociale şi cultivarea ei nu au nevoie, neapărat, de un limbaj filosofic elevat, ci trebuie să se facă şi pe înţelesul publicului larg.

În sfârşit, principiul respectării şi protejării vulnerabilităţii capătă accente tot mai largi, deoarece în baza realităţilor vizează şi vulnerabilităţile sistemelor (fie că vorbim de sisteme sociale, ecologice sau echilibrul planetei în general, care se dovedeşte din ce în ce mai precar datorită intruziunii activităţii umane şi efectelor neanticipate ale acesteia).

Cam aşa ar vedea un neetician (poate mai degrabă un etician oarecum auto-didact) nevoia de principii în morala socială. Este evident că atitudinea morală nu este una comodă, că necesită preocupare, o bună educaţie elementară (cei şapte ani de acasă), dar şi un nivel de educaţie umanistă care este de apanajul şcolii, în primul rând. E drept că educaţia pentru atingerea unui comportament social moral nu se poate rezuma numai la definirea şi respectarea unor principii. Acestora le sunt subsumate norme şi reguli care le fac aplicabile într-o diversitate de situaţii.

Principiile etice în sfera profesională

Biologia şi medicina contemporane au devenit o provocare şi, într-un anume fel, chiar o raţiune de a fi a eticii aplicate. Departe de mine ideea de a nu exitsta alte domenii de interes pentru etică în căutările ei de a deveni aplicativă. Însă, bioetica reprezintă o piatră de temelie a noilor dezvoltări în acest domeniu. Iar provocările etice acţionează atât în cercetarea biomedicală, cât şi în aspectele legate de activitatea clinică. Mai mult, există multe probleme sensibile la graniţa dintre cercetarea ştiinţifică biomedicală şi aplicarea acesteia în clinică, noul domeniu numit medicină translaţională. Principiile specificate în secţiunea anterioară au fost definite ca urmare a aspectelor sensibile ce au apărut în domeniul eticii aplicate numit bioetică, astfel încât, aici, ele operează sub toate subtilităţile. Subtilităţile de care vorbesc sunt izvorâte şi din probleme culturale şi religioase, astfel încât ideea universalităţii şi a specificităţii principiilor etice se nuanţează enorm şi este greu de cuprins într-un eseu.

Există, totuşi, aceeaşi situaţie care poate rezuma caracterul universal al celor 7 principii. Mai mult, cei care au enunţat cele patru principii ale bioeticii şi biolegislaţiei europene au afirmat, de la început, că ele „se aplică diferenţiat diverselor domenii concrete ale biomedicinii”, iar „conceptele de autonomie, demintate, integritate şi vulnerabilitate nu numai că sunt deduse din standarde universale, dar ele sunt şi induse în principal de aplicarea la situaţii particulare”[5]. Pe de altă parte, principiile facerii binelui şi nefacerii răului, definite în conceptul bioeticii anglo-americane, îşi găsesc originea chiar în jurământul lui Hipocrate[6]. Indiferent care ar fi principiul analizat în perspectiva universalităţii, practica dovedeşte că nici unul nu poate fi ignorat, indiferent de problema etică aflată în dezbatere.

Ceea ce mă întreb, în contextul bioeticii, este dacă nu cumva unele reguli şi norme subsumate acestor principii nu trebuie ridicate la rang de principiu; şi pun această întrebare referitor, spre exemplu, la (i) regula consimţământului informat, fără de care nu se mai concepe implicarea niciunui individ într-o intervenţie medicală, sau recrutarea lor, ca participanţi, în grupe destinate unor cercetări în domeniu, sau la (ii) regula precauţiei devenită imperativă în condiţiile exloziei de cunoaştere din domeniu şi „promisiunilor” pe care unele direcţii de cercetare din medicina translaţională le fac în privinţa potenţialului lor de a contribui la vindecarea unor boli, unor multe boli. Mă refer la speranţele legate de terapiile genice, terapiile celulare (cu precădere cele dependente de folosirea celulelor stem), ingineria tisulară, etc. Problemele etice, pe care le ridică asemenea speranţe, sunt legate de cât de reale sunt, atâta timp cât încercările de până acum ne obligă să ne întoarcem la studiile fundamentale, pentru a stăpâni suficient de bine fenomenele biologice implicate în asemenea terapii, pentru a spori capacitatea noastră de a le controla şi modula în sensul dorit, fără riscul de a scăpa de sub control şi a se îndrepta în direcţii nedorite, defavorabile scopului urmărit şi pacientului. Din acest punct de vedere, toate cele 7 principii eunţate trebuie avute în vedere în ierarhii ce diferă de la o situaţie la alta, dar capătă greutate aspectele legate de ce trebuie să însemne un real consimţământ informat (adică ce poate însemna o decizie în adevărată cunoştinţă de cauză), care sunt riscurile acceptabile. Orice persoană bolnavă este o persoană vulnerabilă, iar vulnerabili devin şi aparţinătorii, datorită disperării. Vulnerabili sunt şi cercetătorii fie şi numai pentru că sunt firi pasionate de ceea ce fac şi curiozităţile lor, dorinţa de a-şi vedea visul (citeşte ipoteza cercetării) împlinit îi poate împinge către graniţa imoralităţii. Analizele fenomenologice dovedesc acest lucru. Cum se poate ajunge la o decizie etică raţională contracarându-se aceste realităţi ale „jocului” dintre speranţe, disperare, dorinţa de a dezvolta medicina, nevoia de a tinde către limitele ştiinţei şi tehnologiilor în plină dezvoltare prin asumarea acelor riscuri considerate acceptabile?

Lista provocărilor ridicate de etica profesiunilor medicale poate continua. Oricât de mult am extinde-o aici, nu ea poate rezolva problema raportului universal/specific în principiile bioeticii. Personal nu găsesc o afirmaţie mai credibilă, referitor la acest aspect, dincolo de a conchide prin ceea ce am mai spus: principiile etice sunt universale prin faptul că nu pot fi ignorate în una sau alta dintre situaţii, dar se caracterizează şi prin specificitate, întrucât importanţa lor în analiza situaţiilor concrete, ierarhizarea lor în procesul unei decizii etice diferă în funcţie de problema etică ce trebuie depăşită.

Concluzie

Primul lucru pe care simt nevoia să îl fac, în încheierea acestui eseu, este acela de a ruga cititorii să mă ierte pentru că am îndrăznit să apelez la aspecte de filosofie a moralei, pe care nu le stăpânesc cu abilitatea specialiştilor. Atâta timp, însă, cât şi specialiştii în filosofia moralei oscilează între două opinii: „1) ‘Nimeni nu este expert în etică, nici măcar filosofii’ ; 2) ‘Chiar dacă toţi oamenii au cunoştinţe de etică, filosofii sunt singurii experţi în etică’ ”[7], pot să mă învinovăţesc mai puţin pentru curajul meu de a aborda problema universalităţii versus specificităţii principiilor etice. Dar chiar şi atunci când te mişti în domenii în care te simţi acasă, exsistă loc pentru mai bine; cu atât mai mult în cazul meu. Totul este să îndrăzneşti şi să nu te laşi în mrejele comodităţii care este indusă de rutină.

Bucureşti, 28 aprilie – 6 mai 2011

Mircea Leabu

[1] Beauchamp T, Childress J. (2008) Principles of Biomedical Ethics, 6^th Edition, Oxford University Press, Oxford.

[2] Rendtorff JD, Kemp P. The Barcelona declaration. Towards an integrated approach to basic ethical principles. Synthesis Philosophica. 23: 239-251 (2009).

[3] „Ethics is not in itself a discipline within human knowledge, but a «dialogue» where each person, from his/her stance, gives his/her opinion and listens to the other person’s opinion” [Liras A. Future research and therapeutic applications of human stem cells: general, regulatory, and bioethical aspects. J Transl Med. 8: 131-143 (2010)].

[4] Mureşan V. Esenţa fericirii la Aristotel. (http://unibuc.academia.edu/VMuresan/Papers/290673/Esenta_fericirii_la_Aristotel)

[5] „We argue that the basic ethical principles are applied in different ways in the various concrete fields of biomedicine. […]Concepts of autonomy, dignity, integrity and vulnerability are not only deduced from universal standards, they are also and primarily induced from the particular situations of application.” [Rendtorff JD. Basic ethical principles in European bioethics and biolaw: Autonomy, dignity, integrity and vulnerability – Towards a foundation of bioethics and biolaw. Medicine, Health Care and Philosophy. 5: 235–244 (2002).]

[6] “Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea şi Panacea şi pe toţi zeii şi zeiţele, pe care îi iau ca martori, că voi îndeplini acest jurământ şi poruncile lui, pe cât mă ajută forţele şi raţiunea:

Să respect pe cel care m-a învăţat această artă la fel ca pe propriii mei părinţi, să împart cu el cele ce-mi aparţin şi să am grijă de el la nevoie; să-i consider pe descendenţii lui ca fraţi şi să-i învăţ această artă, dacă ei o doresc, fără obligaţii şi fără a fi plătit.

Să transmit mai departe învăţăturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu şi numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul medicilor, şi nimănui altuia.

Atât cât mă ajută forţele şi raţiunea, prescripţiunile mele să fie făcute numai spre folosul şi buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violenţă.

Nu voi prescrie niciodată o substanţă cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, şi nici nu voi da vreun sfat în această privinţă. Tot aşa nu voi da unei femei un remediu avortiv.

Sacră şi curată îmi voi păstra arta şi îmi voi conduce viaţa.

Nu voi opera piatra din băşică, ci voi lăsa această operaţie celor care fac această meserie.

În orice casă voi intra, o voi face numai spre folosul şi bunăstarea bolnavilor, mă voi ţine departe de orice acţiune dăunătoare şi de contacte intime cu femei sau bărbaţi, cu oameni liberi sau sclavi.

Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi păstra în secret, pentru că aici tăcerea este o datorie.

Dacă voi respecta acest jurământ şi nu îl voi călca, viaţa şi arta mea să se bucure de renume şi respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul.”

[7] Mihaela Frunză. Expertiză etică şi reflecţie filozofică – contradicţie sau complementaritate? În „Expertiza etică şi bioetica”, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010pp. 9-26.